Ce este tendonul lui Ahile și de ce este important?
O patologie extrem de întâlnită în rândurile bărbaților tineri care practică sporturi precum fotbal, tenis, este ruptura tendonului lui Ahile. Acest tendon face legătura complexului muscular gastrocnemian și solear cu osul calcaneu – călcâiul.
Este un tendon de maximă importanță în postura bipedă, la mers și la obținerea flexiei piciorului. Tendonul lui Ahile poate suferi de multe afecțiuni, dar niciuna nu este mai debilitantă decât ruptura completă a acestuia.
Tipuri de rupturi ale tendonului lui Ahile
Rupturile tendonului ahilian se împart în două mari categorii, în funcție de cauză:
1. Rupturi traumatice – cele mai frecvente
Survin în urma unei serii de întinderi forțate progresive ale tendonului prin sporturi care în mod tipic suprasolicită flexia plantară a piciorului – fotbal, tenis, alergare montană – care, practicate fără încălzire corespunzătoare sau în condiții defavorabile, în mod lent și progresiv slăbesc structura de rezistență internă a tendonului până la un moment, când acesta cedează.
Pacienții descriu momentul rupturii în timpul sportului ca și o lovitură în gleznă venită din spate, subit, dureroasă, care de multe ori duce la căzătură. Ulterior, flexia labei piciorului este dificilă spre imposibilă, mersul mult îngreunat, pacientul acuză durere continuă, exacerbată de atingerea feței posterioare a gleznei, iar medicul identifică cu ușurință o discontinuitate în tendon, similară unei ”gropițe” sau adâncituri pe traiectul lui.
O examinare imagistică nu este necesară de cele mai multe ori din pricina tabloului clinic extrem de specific, însă mulți medici recomandă o ecografie sau IRM pentru documentarea leziunii. Ca și particularitate, se descriu și anumite rupturi incomplete ale tendonului ahilean, care în cazuri limitate pot modifica strategia tratamentului, însă, de cele mai multe ori, tendonul rămas integru este prea slab pentru a putea facilita vindecarea corectă.
2. Rupturi atraumatice – cauzate de factori patologici
În cazul unui tendon afectat deja de o boală (spre exemplu o tumoră), acesta se poate rupe spontan, fără să fie implicat un efort exagerat de elongare. De obicei, o tumoră în această regiune este ușor de identificat de către pacient, fiind o zonă expusă imediat sub piele și palpată la încălțare/descălțare, moment când pacientul sesizează o ”umflătură” prezentă. Acest aspect va pricinui prezentarea la ortoped în cele mai multe cazuri înaintea rupturii pe teren patologic.
Mai există medicamente care au ca și efect advers ruptura tendonului ahilean, un exemplu fiind grupa de antibiotice a fluorochinolonelor, de exemplu ciprofloxacina.
Tratamentul rupturilor tendonului lui Ahile
Tratamentul rupturilor tendonului Ahilean este de obicei chirurgical.
Deși există varianta unei imobilizări în gips/orteză cu ”toc” pentru a menține capetele rupte ale tendonului în contact pentru o perioadă cât timp tendonul se va vindeca de la sine, cicatricea obținută în urma acestui tratament este mult inferioară ca și rezistență și calitate a țesutului, față de una obținută prin sutură chirurgicală.
Mai mult, purtarea unei astfel de imobilizări este greu de tolerat pentru pacient, având în vedere mai ales timpul îndelungat și poziția de înălțare a călcâiului care duce la o inegalitate între membre, pe perioada imobilizării.
Având în vedere că ruptura traumatică a tendonului apare în proporție majoritară la bărbați tineri, la care dorim reluarea corectă și rapidă a activității fizice, tratamentul chirurgical este de cele mai multe ori cea mai bună soluție.
Metode chirurgicale de tratament
Există 2 tipuri de abordare chirurgicală a rupturilor tendonului:
1. Varianta clasică / deschisă
Aceasta presupune o incizie lungă de aproximativ 10–15 cm, prin care se pune în vedere întregul tendon, se face o sutură de rezistență în grosimea lui și una de definitivare a afrontării. Ulterior, se suturează plaga și se imobilizează gipsat membrul inferior.
2. Abordul minim invaziv
Presupune trecerea firelor punctiform prin piele și scoaterea lor într-un loc comun, unde se definitivează sutura. Pentru această metodă, chirurgul se poate folosi de repere anatomice locale și de propria metodă de a înșaila tendonul, sau se poate folosi de un sistem de ghidaj al firelor special fabricat pentru a îmbunătăți plasarea acestora și a obține un rezultat mai bun.
Ambele variante de sutură (clasică sau percutană minim invazivă) obțin cu succes de cele mai multe ori vindecarea tendonului și reluarea funcției de rezistență a acestuia.
Avantajele tehnicii minim invazive
Avantajul principal este obținerea unei cantități mai reduse de țesut cicatriceal în jurul vechii rupturi a tendonului, fapt care facilitează recuperarea mai rapidă și confortul pacientului, alături de minimizarea complicațiilor care vin cu o incizie mai mare – sângerări, infecție, cicatrice disgratioasă etc.
Totuși, în funcție de localizarea rupturii, medicul va decide dacă sutura percutană sau deschisă este mai potrivită, de la caz la caz.
